În societatea noastră contemporană tindem să credem că toleranța și incluziunea sunt la un all time high, că numărul tabuurilor este în cădere liberă și că trendurile globale nu mai pot fi evitate. Poate că „internetul e de vină”, după cum ar spune bunicii noștri. Dar oare cum erau vremurile pre-globalizare? Cât de diferite și chiar izolate erau culturile din afara Lumii Occidentale?
Extremul Orient este un loc foarte bun de a căuta răspunsuri la astfel de întrebări. La începutul secolului trecut, adevărate imperii precum cele ale Japoniei și Chinei pășeau încă timid când venea vorba de contactul cu „străinii”. Cultura orientală era un adevărat mister pentru europeanul de rând, care putea doar să asculte cu mirare poveștile marinarilor care se aventuraseră pe tărâmuri încă necunoscute.
Acestea fiind spuse, răsfoind printre numerele Ziarului Viitorul, nu am putut să trec cu vederea peste nenumăratele pasagii care conturau viața de la începutul secolului trecut ca fiind una cu adevărat diferită față de a noastră. Tocmai acesta este motivul pentru care voi reda în continuare un articol din 1907 despre un subiect nu tocmai mainstream : opiul.
„Fumătorii de opiu din Franța. – Opiul este o distracție sau o trebuință fizică? – Cum se prepară Opiul. – Cum se fumează opiul. – Fumătoriile din China.
De câți-va ani, porturile din sudul Franței, mai cu seama Marsilia și Tulonul, au devenit cuibul adepților unui nou vițiu importat din China.
Fumătorii de opiu înmulțindu-se din zi în zi, în ultimul timp, guvernul francez s’a văzut nevoit să ia cele mai strasnice măsuri contra așa ziselor fumătorii de opiu, localuri bizare mobilate inadins pentru cei care obișnuiau să facă uz de această otravă.
Opiul este o distracție sau o trebuință fizică?
S’a crezut la început că opiul este o simplă distracție. Mulți inși chiar au încercat să fumeze mai mult pentru a-și satisface o simplă curiozitate. S’a întâmplat însă ca opiul, ca oricare altă otravă, să nu ierte curiozitatea omenească. Victimele opiului cresc din zi în zi. Cei care la o anumită oră din zi, a fumat o pipă de opiu; a doua-zi, la aceeași oră simte aceiași necesitate, iar după câteva zile, obișnuința devine atât de mare încât se întâmplă de multe ori să vezi fumători pasionați leșinând, din cauză că nu și-au putut fuma porția de opiu la timp.
S’a zis, și ia zis cu drept cuvânt, că opiul este singurul mijloc prin care ajungi să cunoști paradisul. Nu știm dacă adevăratul paradis există. Cei cari beau opiul însă, se plimbă în fiecare zi prin minunatele paradisuri artificiale, pe care altminteri, imaginația cea mai puternică n’ar fi în stare să și le închipuie.
Cum se prepară opiul
Dar să vedem în ce mod se prepară această substanță. Mai întâiu se fac câte-va tăeturi longitudinale în tijele de mac. În timpul nopței, aceste tăeturi secretează un suc de coloare albă care curgând în jos este adunat în niște vase puse expres la rădăcina plantei. Acest suc este lăsat să se închege ca guta-perea și în urmă este învelit în frunze de banane care îi dă un parfum deosebit. După ce este ținut cât-va timp astfel este dus în destilăriile speciale de unde ese definitiv de o coloare roșetică închisă și cu aceiași consistență ca și a gumei arabice. În China și în Indo-China destilăriile de opiu sunt monopolizate de stat, care vinde chilogramul între 80 și 120 de lei.
Cum se fumează opiul
Opiul nu se poate fuma ca tutunul, oricând și oricum. În China unde se recunoaște un Dumnezeu al opiului, fumătoriile sunt considerate ca templele în care cultul zeului este celebrat cu toată religiositatea.
Fumătorii trebue să stea culcați și să țină în continuu pipa deasupra flacărei unei lămpi de uleiu care vaporează opiul. Două plestniri de opiu sunt suficiente pentru a te adormi.
Prepararea unei pipe de opiu însă se face cu foarte multă anevoință. În China mai ales, există oameni plătiți pentru acestea. În imperiul ceresc chiar există că: Cel care nu a greșit 50 de pipe nu poate prepara una bine.
Opiul în China
Mandarinii și înalții funcționari din China, au în casele lor câte o odaie mobilată laadins pentru a fuma opiu în ea. Aceste odăi sunt minuni de artă decorativă. Cu cât odaia este mai frumoasă și conține mai multe bibelouri cu atât visele cauzate de opiu sunt mai plăcute.
În patria lui opiul este considerat, nu ca un Dumnezeu negru ci din contră, ca Dumnezeul bine făcător care protejează pe cei slabi, pe cei abătuți, pe cei nenorociți, pe toți câți au a se plânge de mizeriile vieței.
Pentru câțiva gologani, cei care suferă sufletește, își pot procura pentru câteva ore cea mai complectă mulțumire de sine, cea mai complectă uitare de sine, cea mai complectă uitare a realităței.
Rasa albă însă diferă cu totul de cea galbenă. Dacă în China opiul este divinizat, în Europa el este temut, interzis. Marinarii și soldații francezi veniți din Extremul Orient cu acest vițiu au fost pedepsiți. Un fumător pasionat de opiu însă, a fi pedepsit nu=i de ajuns. Cel care a fumat astăzi, același lucru îl va face și mâine și orcare ar fi pedeapsa, necesitatea fizică învinge voința.
Ilustrația ce-o dăm mai sus, reprezintă pe un aristocrat, fumând opiu și având înaintea lui mai multe obiecte, cari, în timpul beției, iau pentru fumători, proporțiile unor lucruri fantastice.”
Ziarul Viitorul, anul I, No. 8, 12 (25) Noiembrie 1907
