În Minnesota, George Floyd moare prin asfixiere de către un polițist pe nume Derek Chauvin. Polițistul folosește o metodă foarte dezbătută în majoritatea statelor despre cât de periculoasă poate să fie aceasta, mai ales când suspectul este încătușat, unele departamente de poliție chiar refuzând să aplice mișcarea. Fără nicio îndoială, Chauvin merită să-și petreacă restul vieții în închisoare pentru faptele pe care le-a făcut împreună cu colegii săi, care asistau nepăsător. Această agresiune a stârnit un val de nemulțumire legată de violența poliției către persoanele de culoare. Însă, un protest se manifesta prin mai multe forme, unele pașnice, iar altele violente. O bună parte din acestea au devenit violente, iar o altă parte este pe cale să erupă. De ce spun toate aceste lucruri? Fiindcă chiar în acest moment Occidentul dă un test, un test în care prima întrebare este de o importanță vitală: Dărâmăm sau nu statuile personalităților marcante din istorie pentru a scăpa de rasism?
Precizez că acest subiect nu este neapărat legat de România, dar cred că putem să ne uităm la Vest și să învățăm puțin, iar până la urmă acțiunile de acolo ne afectează involuntar pe fiecare dintre noi, deci este obligația noastră să vedem ce face „vecinul”. Pe cât aș dori să dau un răspuns extrem de simplu, să spun da sau nu, din păcate lucrurile nu sunt atât de ușoare. Înainte de a dărâma o statuie trebuie să ne întrebăm care este până la urmă mecanismul care îndreptățește asemenea acțiune. Pentru majoritatea oamenilor dărâmarea nu poate să fie justificată, deoarece are la bază ideea de ștergere a identificării cu istoria și cultura reprezentată de acel bust. Problema este alta, poate până la urmă o bună parte dintre acești oameni sunt dispuși să dea jos o statuie cu un om care a făcut foarte multe rele societății în care a trăit, dar numai cu condiția în care există un dialog civilizat, în care ambele părți ascultă. Când se pornește un proces de scoatere a unui cunoscut monument, statuie, carte sau chiar film, este neapărat nevoie de o oarecare prudență. Anul trecut, statuia lui Churchill din Londra a fost supusă la vot de mai multe ori pentru a fi scoasă, iar acum se pare ca este din nou în ochii socialiștilor, diferența este că de data asta latura de extremă stânga vrea direct distrugerea ei, fără niciun vot. Ei bine, aici voiam să și ajung, justificarea poate exista numai atunci când ai folosit intâi toate metodele pașnice, nu poți să ceri eradicarea unui simbol, iar după trei zile să dai foc unui magazin fiindcă n-a fost scos imediat. Trecutul arată că violența nu este cel mai bun mecanism de a schimba ceva în societate, deoarece, în cele din urmă, duce la și mai multa violență. Marthin Luther King, unul dintre cei mai importanți luptători împotriva rasisismului, nu a dărâmat nimic, ba chiar a înțeles că trebuie să ne uitam la istorie și să învățăm, dar nu să ne lăsăm guvernați de ea.
Pe cealaltă parte, paradoxal, în Germania se ridică o nouă statuie cu Lenin. Noul edificiu este omagiat de comunitatea locală, chiar șefa Partidului Comunist German spune că acest act vine ca omagiu adus gândirii progresiste pe care Lenin o avea în acele vremuri. Afirmația este susținută de un grup destul de mare care s-a adunat imediat după să sărbătorească pentru victoria împotriva anti-comuniștilor. O statuie reprezentându-l pe tatăl revoluției rusești din 1917 nu este altceva decât o încercare de soft power, nicidecum pusă pentru a învața din greselile trecutului. Însă critica opozitiei sosește sub altă formă- dacă monumentele cu adevarați călai ai umanitații sunt dărâmate pentru atrocitatile facute, de ce construim altele cu caracteristici cvasi-identice? În special când e vorba de un om arhicunoscut ca Vladimir Lenin. Îi este greu oricărui analist să perceapă relevanța pe care unele figuri politice din țările respective o au, îndeosebi atunci cand vrei să îl dărâmi pe Ghandi sau Churchill, dar nu și pe Lenin, Stalin sau, Doamne fereste Marx. Să ne imaginăm că suntem o persoană care a trăit în Germania de Est, bucuroasă că în final a căzut comunismul, iar libertatea i-a luat locul, totul ca numai peste 30 de ani orașul în care ai trăit întreaga viață să îi inaugureze o statuie lui Lenin. Poate că sună puțin absurd, dar după cum putem vedea este cât se poate de adevărat, mai ales în contextul unei atmosfere cât mai modelate de extremismul politic, fie el de stânga sau de dreapta.
Răspunzând la întrebarea care a dat naștere acestei dezbateri, „Dărâmăm sau nu statuile personalităților marcante din istorie pentru a scăpa de rasism?”, este aproape imposibil să dai un răspuns care nu dereanjeze ambele parți. Singura soluție de lungă durată pare sa fie ceva întalnit până acum doar în Franța și Germania, monumentul să vină altături de o placă descriptivă cu faptele, bune și rele, pe care le-a făcut respectiva personalitate. In cazul acesta, atat libera exprimare cât și adevărul nu sunt reprimate, servind spre o mai bună înțelegere a societății contemporane. Cazul „pro” este evidențiat de natura omului în sine, ca exemplu personal, desi nu ar trebui să fie subiectiv acest material, am avut ocazia de a vizita mai multe muzee dedicate lui Stalin împreuna cu-n prieten. Am început după aceea să-l venerez pe Stalin? În niciun caz, ci chiar am concretizat și mai mult istoria unor oameni inghețați în totalitarism. Poate cel mai bun exemplu este însuși Auschwitz. Câtă durere există în acel loc și totuși nu a fost dărâmat, ba mai mult fiind întretinut prin dontatii venite din partea evereilor. Sute de mii de tineri sunt trimisi de către Israel pentru a învata ce înseamna ura nejustificata, nu pentru a devenii niște extremiști, rasiști sau ultra-naționaliști, ci să deprindă întocmai că suferința este parte din cultură.
Acest material nu atinge nici macar 1% din ceea ce se întampla peste tot in lume momentan, totuși are sarcina de a transpune mai departe subiectul de dezbatere și de gândire critica. Vreau spre final să precizez ca în niciun fel nu sunt adeptul extremismului, contestand-ul in toată natura lui. Singura afinitate fiind spre un dialog deschis în care ambele părti moderate pot concluziona solidar pentru libera exprimare. Este de datoria noastra, a TNL, să aratam ca suntem pentru o Europă unită unde toate vocile sunt auzite indiferent de culoarea politică.
